Liderul adevărat zice hai că se poate

Semizeus nu este  chiar cel mai bun exemplu de înțelegere, încredere sau diplomație în relațiile cu subalternii lui. Spune adesea, cu mândrie-n glas, că ăsta este el și altul mă-sa nu mai face.

Îl cuprinde fericirea ori de câte ori folosește acest aforism stupid pentru că este o cale simplă (dar ineficientă) de a ieși cu fața curată și orgoliul neștirbit din situații neclare sau tensionate. Sau așa i se  pare!

Ego-ul lui inflamat caută lingușiri, aplauze, recunoaștere adevărată sau nu, dar strident exprimată.

Pentru că este împins de dragostea fără margini pentru sine și de admirația nemăsurată a valorii proprii deciziile lui sunt complet imprevizibile. La fel de haotic este și felul în care-și evaluează oamenii.

Ce era bine ieri este complet tâmpit mâine, iar ce este bine mâine nu știe nimeni pentru că lui Semizeus nu-i convine să definească un drum sau o viziune.

E un exercițiu prea complicat, nu știe cum se face și nici n-are chef să-i fie atrasă atenția că a deviat de la cursul stabilit.

Preferă să folosească excesiv mici mânării tactice care nu fac altceva decât să-i scoată în evidență limitele de conducător, nevoia de a staționa permanent într-o zonă de confort emoțional și dorința de a controla în cele mai mici detalii chiar și chestiunile extrem de mărunte.

Ce ignoră grațios Semizeus atunci când își folosește personalitatea sucită ca scuză pentru atitudini sau comportamente aberante este că subalternii lui nu sunt complet tâmpiți, așa că realizează foarte clar că el vrea să:

Se debaraseze de temele care îi revin dar pe care urăște să le facă doar pentru că poziția în ierarhie îi permite asta. În cazul zeului buimac despre care scriu aici, urmărirea stadiului de realizare a temelor pe care le împărțea cu dărnicie în stânga și-n dreapta era mereu un pod prea îndepărtat.

Așa se face că se porneau discuții interminabile, complet lipsite de substanță sau finalitate atunci când realiza că nimeni nu s-a apucat de treaba pe care i se părea lui că o alocase acum 6 luni, despre care nimeni nu pricepuse că ar trebui să o preia, ba chiar să o execute.

Fie mârlan și să bage pumnul în gura celor care nu sunt complet obedienți sub pretextul sincerității absolute.

În lipsa unor standarde de performanță, atitudine sau comportamente clar definite sinceritatea de care Semizeus face paradă când dă cu parul nu înseamnă mai mult decât exprimarea unor frustrări sau păreri personale lipsite de context și prin urmare de importanță practică.

Cei vizați se vor simți vânați pe nedrept, tratați ca angajați de mâna a doua, împilați, iar  reacțiile lor în urma perdafurilor primite vor fi doar o ură profundă fața de tiranul care îi agresează.

Evite feedbackul atunci când este necesar făcând exces de judecăți de valoare când nu are niciun rost. Pentru că nu stabilește deloc așteptări sau le definește intenționat neclare ca să poată manipula rezultatele cum îi vine mai bine pe moment, feedbackul devine un exercițiu imposibil care nu are la ce să se refere.

În plus, oamenii bine intenționați, preocupați de rezultate îl  calcă mai devreme sau mai târziu pe bombeu pentru că îi afectează, involuntar, agenda ascunsă.

Atunci Semizeus se transformă într-un izvor de invective care n-au nici un sens pentru angajații bine intenționați și nu conduc spre nimic productiv.

Fugă de conflictele care ar putea aduce progres și să le încurajeze pe cele lipsite de relevanță pentru succesul organizației. Așa se face că încurajează și răsplătește jocul politic prost, delațiunea, apartenența la gașca care trebuie și ignoră inițiativa, creativitatea sau orice acțiune orientată spre rezultat.

Nulitățile obediente devin staruri iar cei preocupați de eficacitate ajung paria. Imaginea despre ce înseamnă valoare sau cum este ea răsplătită se distorsionează complet.

Stabilească vinovați sau țapi ispășitori în loc să găsească soluții pentru că este mult mai simplu să-și protejeze egoul în acest fel. Pentru ce să-ți bați capul să te întrebi ce ai putea să  îmbunătățești atunci când știi sigur că ești perfect, se întreabă Semizeus.

Este mult mai util să  te cerți cu toată lumea ca să demonstrezi că ai dreptate indiferent care este adevărul, concluzionează el. Nu realizează că acest comportament îi face pe colaboratori să-i ascundă informații, să-l ocolească pe cât posibil și să-și consume timpul acoperindu-și curul în loc să facă treabă.

În scurtă vreme oamenii expuși acestui stil de management smucit și imprevizibil sunt complet storși intelectual și emoțional, irascibili, ineficienți, inerți. Ei nu mai știu dacă eforturile lor contează deci nu se mai simt parte dintr-o organizație a cărei rezultate să-i intereseze.

Încep să se concentreze doar să nu ia leapșa, să numere orele până vineri sau să viseze cu ochii deschiși la ziua de salariu. Pentru că nimănui nu-i surâde să se implice într-o cursă lipsită de scop, fair play ori finalitate.

Când moralul angajaților este praf din diverse motive, liderul adevărat nu spune ăsta sunt altul mama nu mai face, ci se agita să le reamintească coechipierilor lui încotro ar trebui să se îndrepte, ce să caute acolo și de ce este important pentru fiecare să ajungă la timp. El reașază viziunea în fața ochilor tuturor, acolo unde-i este locul, și zice apăsat: ”haideți fraților că se poate!”